Se afișează postările cu eticheta Istorie. Afișați toate postările
Se afișează postările cu eticheta Istorie. Afișați toate postările
Nicolae Bălcescu s-a născut la Bucureşti , la 29 iunie 1819 într-o familie fără avere . Tatăl său moare în 1825 când Nicolae avea vârsta de 6 ani. La vârsta de 7 ani ,Nicolae începe să înveţe limba greacă acasă . În 1832, la 12 ani îl găsim pe băncile colegiului Sf. Sava ,unde îşi arată pentru prima dată vocaţia pentru studiul documentelor .
În 1838 seînrolează în armată ,primind gradul de iuncher . Aici iniţiază un curs pentru a-I învăţa pe ostaşi scrisul ,aruitmetica şi geografia .
În octombrie 1840 Nicolae Bălcescu este arestat sub acuzaţia de complot împotriva domnitorului Alexandru Ioan Ghica ,alături de Paris Dumitru Filipescu , Eftimie Murgu şi alţii . Judecarea acestora s-a făcut cu dovezi false şi uzând de mijloace infame . Rolul lui Bălcescu în acest complot nu a fost unul principal .El primeşte doar 3 ani de închisoare , din cauză că era minor ( certificatul său de naştere era greşit ,data naşterii fiind 1821, în loc de 1819 ) . Pedeapsa va fi ispăşită la Mărgineni ,unde sănătatea sa va fi afectată de condiţiile din închisoare .
În anul 1843 este eliberat ,tot în acest an Bălcescu înfiinţează împreună cu Ghica şi Tell societatea ‘‘Frăţia’’ , o societate secretă cu program revoluţionar acoperită de societăţi literare .
În 1844 debutează în literatură cu opera ‘Puterea armată şi arta militară de la întemeierea principatului Român până acum’ ,care a avut un mare succes . În paralel cu activitatea literară ,Bălcescu face călătorii în Moldova şi Transilvania , în scopul unor schimburi de idei cu revoluţionarii de acolo .În 1845 este ales secretar la Asociaţia Literară a Tinerilor Bucureşteni .În anul 1846 ,de frica unui conflict cu autorităţile din cauza articolelor sale în revista ‘Magazin’ ,pleacă în Europa .
Bălcescu străbate Europa şi se stabileşte la Paris în 1846 unde înfiinţează ‘Societatea Studenţilor Români’ .Tot acum şi aici apare ideea scrierii unei monografii a lui Mihai Viteazu ,motivând astfel aspiraţiile revoluţionarilor din acea vreme .În 1847 ,la îndemnul medicilor pleacă în Italia urmând să revină înapoi în Franţa odată cu izbucnirea revoluţiei din 1848 ( el îi trimite lui Vasile Alecsandri o bucată de catifea din tronul regelui Ludovik Philip ) .În acestă situaţie el convoacă la 20 martie o adunare a moldo-românilor în care se hotărăşte întoarcerea acestora acasă şi declanşarea revoluţiei în Principatelor Române .Deşi Bălcescu a dorit izbucnirea revoluţiei cât mai repede ,respectiv 11 aprilie ,el a fost combătut de fraţii Brătianu ,care au dorit aşteptarea consimţământului lui Lamartin .
Este autorul articolului 13 prin care se dorea dezrobirea şi împroprietărirea ţăranilor .În timpul celor 3 luni de putere ,Bălcescu ,devine ministru de Externe apoi secretar ,însă nu reuşeşte să-şi impună punctele de vedere .El va susţine votul universal ,va înfiinţa comisia pentru propagandă ,după model francez şi ziarul zilnic ‘Naţionalul’ .
După înfrângerea revoluţiei ,Bălcescu ca mai toţi conducătorii revoluţiei ,se va refugia în dtrăinătate .Bălcescu se va duce în Transilvania pentru a urmări revoluţia Transilvană la faţa locului .
Spre sfârşitul lui 1848 , merge la Constantinopol ,unde constată că idealurile revoluţiei eşuaseră . El organizează împreună cu Ion Ghica o legiune de voluntari români ,care să lupte alături de trupele maghiare de eliberare . El ajunge cu legiunea în Medahia , însă maghiarii sunt suspicioşi iar revoluţia lor este înfrântă înainte să intervină şi legiunea română .
Bălcescu reuşeşte să scape cu greu din Transilvania şi ajunge cu la Paris în 1849 . Aici el încearcă unirea emigranţilor români divizaţi din cauza problemelor de principiu şi a unor chestiuni personale . Elanul revoluţionarilor se stingea încet-încet .Spre sfârşitul anului 1850 şi începutul anului 1851 ,Bălcescu se retrage din viaţa politică şi continuă munca la monografia lui Mihai Viteazu .Starea sănătăţii sale se deterioreză în continuare . Se stabileşte lângă Paris ,la Ville d’Avray ,în speranţa însănătoşirii ,care nu se produce însă . În primăvara lui 1852 porneşte spre ţară ,în dorinţa revederii pământului natal . În luna august îl găsim la Constantinopol ,de unde se îmbarcă spre Galaţi ,dar nu e lăsat să debarce ,chiar şi cu intervenţia cumnatului său ,Scarlat Geanolu la domnul ţării .La 22 septembrie se află din nou la Constantinopol ,în pragul morţii .Sfătuit de medici ,se îndreaptă spre Italia şi se stabileşte la Palermo ,unde moare , la 29 noiembrie 1853 ,într-o cameră modestă a hotelului Trinacria ,în mizerie şi sărăcie .
Clasele primare le-a facut in comuna natala, Bintinti, iar cele de liceu, mai intai la Orastie, apoi la Sibiu. In 1902 s-a inscris la Scoala Politehnica din Budapesta, iar din 1903, frecventeaza cursurile Scolii Politehnice din München. In paralel, a lucrat la planurile construirii unui aparat de zbor, cu aripi batante, actionate de arcuri. Anul 1908 il gaseste la Fabrica de motoare "Opel", din Russelshein. Dupa ce construieste - in iunie 1909, in comuna natala - un planor, Vlaicu se va stabili la Bucuresti.
Aici, sprijinit de numerosi prieteni - scriitorii Vlahuta, Emil Garleanu, St. O. Iosif, George Cosbuc etc. - a construit un model de aeroplan, de dimensiuni reduse, cu care a facut o demonstratie in fata lui Spiru Haret, Ministru al Instructiunii. Incantat de reusita, de ideile si tenacitatea lui Vlaicu, S. Haret a insistat pe langa forurile de resort si a obtinut aprobarea pentru construirea aeroplanului "Vlaicu I", in Arsenalul armatei.
Dupa o munca intensa, aeroplanul, cu exceptia motorului, va fi terminat in 1909. Pleaca la Paris, pentru a cumpara motorul necesar avionului, unde il intalneste pe Traian Vuia, cu care s-a sfatuit, in privinta tipului de motor potrivit.
In 1910, pe campul Cotrocenilor, Vlaicu a desprins de la sol avionul, care s-a ridicat la o inaltime de 3-4 m, zburand pe o distanta de circa 40 m, dupa care a aterizat lin. La 23 iulie 1910, Vlaicu, la o noua incercare, a zburat din nou, parcurgand o distanta de 400 m, la o inaltime de 4 m. In sfarsit, o a treia incercare, ce a avut loc la 10 august, s-a soldat cu un adevarat succes, pentru ca aeroplanul s-a inaltat la cateva zeci de metri, parcurgand o distanta de 4 km.
Din acel moment, aparatul se putea compara cu cele mai bune aparate de zbor, existente in lume, in momentul respectiv.
La 27 septembrie 1910, la propunerea Ministerului de Razboi, Vlaicu a participat la manevrele militare, ce aveau loc in acea toamna, ducand, in zbor, un mesaj de la Slatina la Piatra-Olt. Din acest moment, Romania devine a doua tara, dupa Franta, care folosea avionul in scopuri militare.
In 1910, obtine brevetul RO 2258 pentru "Masina de zburat ca un corp in forma de sageata".
In toamna aceluiasi an, Aurel Vlaicu a inceput proiectarea acestui nou aeroplan, pe care, tot cu sprijinul lui Spiru Haret, l-a construit la Scoala de Arte si Meserii.
Cu acest nou aparat, "Vlaicu II", avand imbunatatiri substantiale, a luat parte la jubileul organizat cu ocazia implinirii a 50 de ani de la infiintarea "Asociatiei pentru literatura si cultura poporului roman", sarbatorire care avea loc pe Campia Libertatii de la Blaj.
Aparatul "Vlaicu II", 1911
(macheta, Muzeul Tehnic "prof. ing. Dimitrie Leonida", Bucuresti)
Au urmat turnee aviatice, la Sibiu, Brasov, Iasi si in alte orase din tara, unde avionul "Vlaicu II" a stabilit o serie de performante deosebite (zbor la o altitudine de 1000 m, viteza medie de 90 km/h, acrobatii).
Pentru toate aceste realizari, la propunerea lui Spiru Haret, Academia Romana i-a acordat premiul "Gheorghe Lazar".
In vara anului 1912, la concursul aviatic international de la Aspern-Viena, in compania unor celebri piloti ai vremii, a obtinut premiul I, pentru aruncarea unui proiectil, la tinta, de la o inaltime de 300 m, si premiul al II-lea, dupa cunoscutul pilot francez Roland Garros, pentru aterizarea la punct fix.
Cea mai mare dorinta a sa era sa incerce un zbor peste muntii Carpati. De aceea, in 1913 a inceput sa lucreze la proiectarea unui nou aparat "Vlaicu III", prevazut sa fie construit, in intregime, metalic. Aceasta idee a sa era remarcabila pentru acel moment, deoarece, primele avioane de constructie metalica au aparut mai tarziu.
Intre timp, afland ca un aviator strain intentiona sa incerce un zbor peste Carpati, pe 13 septembrie 1913, Vlaicu a decolat de langa Bucuresti, cu "Vlaicu II", intr-un zbor catre munti, dorind sa realizeze primul aceasta performanta, la bordul unui avion de constructie romaneasca.
Din pacate, proiectul sau, la care tinea foarte mult, nu se va realiza, deoarece deasupra comunei Banesti, langa Campina, avionul s-a prabusit, pilotul sau gasindu-si moartea in acest accident. Acolo se va ridica un monument, care va aminti, pentru totdeauna, curajul si sfarsitul tragic al marelui Vlaicu.
Avionul "Vlaicu III, 1913
Dupa moartea sa colaboratorii sai C.Silisteanu si G.Magnani au terminat de construit avionul sau Vlaicu III, complet metalic.
Mari scriitori romani au evocat in operele lor figura lui Aurel Vlaicu, cum ar fi Mihail Drumes si Ion Dodu Balan.
“Atat au durat rosturile si trecerea ei prin lume... Cadeau frunzele.. unele se scurgeau
repede la pamant, indiferente ca o piatra. Altele aveau ceva din misterioasa cadere a
stelelor, antrenand dupa ele destine... Cateva cadeau, cad uneori oamenii; cad cu o
anumita parere de rau si cu un soi straniu de disperare care trezeste sentimentul
infricosator al mortii. Cad cum a cazut legendarul Icar in Marea Egee, cu aripile topite
de soare, cum a cazut mesterul Manole de pe manastirea de Arges, semanand in
spiritualitatea romaneasca mitul jertfei pentru creatie, mitul fundamental al civilizatiei
romanesti pe care l-a intruchipat cu sclipiri de geniu, Aurel Vlaicu. E mitul fundamental,
reprezentativ, al istoriei noastre, care ne-a cerut mereu jertfe pentru ca sa putem dura
peste vrajmasiile vremurilor mastere.” – Ion Dodu Balan, despre Aurel Vlaicu
La început a fost Adolf Hitler. Adolf era un copil cinstit care nu avea o viata foarte interesantã. Tatãl sãu care era functionar la granita dintre Austria si Germania era un om foarte aspru si dominant. La vârsta de 14 ani lui Adolf i-a murit tatãl, si de atunci
au inceput sã se observe semnele de urã si viciozitate pe care avea sã le manifeste mai târziu. Când avea 19 ani, Adolf a plecat la Viena, unde, visând sa devina pictor, a vrut sã intre la o scoalã de arta dar a fost respins. În anii petrecuti în Viena, Hitler dezvoltã un puternic sentiment de urã pentru evrei si dupa spusele lui, tot acolo îsi formeazã si teoriile privind rasa supremã.
Primul razboi mondial lovea Europa precum o furtunã si Hitler decide sã se înroleze in armata germanã. A fost un luptãtor indârjit, daca nu chiar nebun. Odatã a capturat 21 de bãrbati, fãrã a se folosi de armã, dar a fost rãnit cu gaz de mustar si a stat foarte mult timp în spital pentru a se vindeca. Când a iesit din spital rãzboiul se terminase si oarecum slãbit Hitler a gasit o slujbã de curier in Munchen. Aici el s-a întâlnit cu Partidul German al Muncii si a fost impresionat de ideile acestora.
Hitler nu a înfiintat acest partid, ci doar i s-a alaturat acestuia si mai târziu l-a dominat.
În 1919, la vârsta de 30 de ani, Hitler a depus un efort intens pentru partid, si datorita lui miscarea a avut succes. El era unul dintre cei 7 membri din comitetului director al partidului. La început Hitler a împartit celorlalti membrii invitatii pentru prietenii si familiile acestora dar putinii oamenii li s-au alãturat. Însã cu timpul partidul s-a extins si au închiriat o pivnitã de bere care putea gãzdui 100 de oameni si care s fost supraaglomeratã. Unul dintre cei care le-a vorbit oamenilor din aceea camerã a fost chiar Hitler, care, spre surprinderea tuturor, s-a dovedit a fi un foarte bun si provocator orator, el a descris acest moment in cartea sa autobiograficã, Mein Kampf: " Am vorbit 30 de minute, si ceea ce, pânã atunci, eu doar simteam in sinea mea cã pot fara sã fiu constient de acest lucru, s-a dovedit a fi realizabil: Puteam sã vorbesc! Dupã 30 de minute multimea din camera aceea micã era electrizatã si entuziasmul a fost dovedit de faptul cã referirea mea la sacrificarea celor prezenti a dus la strângerea unei donatii de 300 de marci".
În 1920 Hitler devine seful propagandei de partid si sustine organzarea primei întâlniri in masã a membrilor. Desi ceilalti conducãtori ai partidului s-au opus organizãrii unei întâlniri in masã, aceasta a avut totusi loc. Se temeau ca revolutionarii Marxisti ar putea veni la întrunire si ar distruge-o, dar Hitler asta îsi dorea. El a presupus corect ca asta doar ar extinde miscarea bazându-se pe frica germanilor de o revolutie comunistã.
Pe 24 februarie 1920, Hitler a intrat in salã unde a gãsit 2000 de oameni care asteptau sã înceapa întrunirea. Printre acestia era un numãr considerabil de comunisti care doreau sã distrugã adunarea. La câteva minute dupã inceperea discursului lui Hitler, comunistii au inceput sã scandeze lozinci si astfel au stârnit tãrãboiul, dar dupã cum sperase Hitler, comunistii erau prea putini si astfel lozincile au fost acoperite de aplauzele celor adunati.
Apoi el a prezentat cele 25 de articole ale cu privire la Partidul German al Muncii, întrunirea a fost un succes.
"Dupã aproape 4 ore sala incepea sã se goleascã si multimea, umãr la umãr, se indrepta usor spre iesire, mi-am dat seama cã principiile unei miscãri care nu va fi uitatã niciodatã se transmiteau printre oameni." ( Mein Kampf )
Tot in 1920 Hitler a adus, ca simbol oficial al miscarii, swastika odatã cu un nume nou: Partidul National Socialist al Muncitorilor din Germania ( pe scurt Partidul Nazist ). La sfârsitul anului 1920 partidul numãra deja 3000 de oameni.
În scurt timp Hitler si-a fãcut un renume in Germania, ca fiind un om capabil sã conducã tara si sã o fereascã de o revolutie comunistã similarã cu ceea din Rusia. Astfel, în 1921, Hitler s-a dus la Berlin sã caute sprijin din partea celorlalte partide nationaliste. Ceilalti lideri ai Partidului Nazist erau insã sceptici, gelosi si nu doreau ca Hitler sã conducã partidul. Astfel, in timp ce el era la Berlin, ceilalti lideri au format o aliantã cu un alt partid nationalist din Augsburg pentru a-l detrona pe Hitler. El a demonstrat încã o datã la Berlin capabilitãtile sale manipulative politice, iar pe 11 iulie 1921 s-a intors la Munchen si a demisionat din Partidul Nazist.
Ceilalti lideri ai partidului si-au dat in curând seama de greseala facuta, demisia lui Hitler insemna pierdere avantajelor partidului si chiar distrugereu lui. Insa si Hitler si-a dat seama ca fara el partidul va pieri si a trimis o scrisoare liderilor partidului prin care spunea ca va veni inapoi doar daca va fi numit presedinte al partidului si va avea putere suprema. Partidul a supus la vot propunerile lui Hitler si in urma voturilor, 543 pentru si numai 1 impotriva sa, el a ajuns noul lider al partidului. Pe 29 iulie 1921 Hitler s-a prezentat multimii sub titulatura de "Fuhrer", nume pe care-l va purta toata viata.
Pana in 1923 partidul numara 55.000 de membri si in noiembrie 1923 Hitler a condus "Beer Hall Putsch", miscare care a incercat sa doboare guvernul din Bavaria si eventual pe cel din Berlin, dar care nu a avut succes. Aceasta incercare a fost impiedicata de caderea economica care a lovit Germania. Sfarsitul a fost dramatic iar Hitler si alti lideri nazisti au ajuns la inchisoare. In inchisoare el a scris faimoasa autobiografie Mein Kampf. Scoaterea nazismului in afara legii a dus la cresterea popularitatii acestuia printre tineretul german. De cand a iesit din inchisoare si pana in anul 1933 a fost o perioada de liniste deplina in care nu s-a intamplat nimic cu exceptia faptului ca Partidul Nazist se extindea foarte repede.
In acesti ani s-a format organizatia Tineretul Hitlerist.
In 1933, datorita capabilitatilor de foarte bun politician ale lui Hitler, el si partidul sau au luat cu asalt guvernul si au format "Reich"-ul. Al treilea Reich. Probabil ultimul.
Bineinteles ca restul e stiut de orice student bun la istorie. Hitler a facut din Germania o adevarata masina de razboi si de asemeni a distrus casele, familiile si vietile celor pe care îi considera "rasa nepotrivita" din care faceau parte si evreii. A intreprins o actiune de ucidere in masa a milioane de oameni: evrei, polonezi, crestini si alte minoritati etnice sau religioase. Al doilea razboi mondial a destramat Europa, parte din Africa, Japonia dar mai ales marele invins Germania. Aceasta a insemnat sfarsitul nazismului.
1 decembrie 1918, proclamarea Marii Uniri Naţionale
De la 1 decembrie 1918 – ziua în care s-a vestit lumii, prin hotărârea Adunării Naţionale de la Alba Iulia, Unirea tuturor românilor sub sceptrul Regelui dezrobitor Ferdinand I – şi până în timpul de faţă, fiecare cetăţean al României întrgite a avut prilej să asculte ori să citească diferite lămuriri cu privire la felul cum s-a înfăptuit Unirea aceasta şi la temeiurile care îi garantează trăinicia.
Nu erau însa şi nu sunt toate lămuririle izvorâte dintr-o cunoştinţă deplina a împrejurărilor, nici dintr-o neprihănită iubire a adevărului istoric. Unii din cei ce le dau, mai ales străinii care nu au văzut din capul locului cu ochi buni întregirea României, urmăresc scopul de a înfăţişa Unirea aceasta în aşa fel încât să trezească în sufletul celor slabi de înger îndoială, spunând că ea nu ar putea să fie trainică sau că nu ar fi izbânda neîndoielnică a vredniciei neamului românesc.
Se întâmplă să auzim câteodată astfel de păreri nu numai din partea străinilor, cu gânduri potrivnice, ci şi din partea unor români care – deşi socotiţi ca oameni de ispravă şi buni patrioţi – nu-şi vor fi luat osteneala să cugete mai îndelung şi mai pătrunzător, înainte de a fi rostit păreri puţin lămurite cu privire la temeiurile Unirii naţional-politice a tuturor românilor.
Unirea naţional-politică, de la anul 1918, nu se cuvine să fie înfăţişată, nici măcar în parte, ca un dar, coborât asupra neamului românesc din încrederea şi simpatia lumii civilizate, nici ca o alcătuire întâmplătoare, răsărită din greşelile duşmanilor de veacuri. Chiar dacă asemenea greşeli nu s-ar fi săvârşit niciodată împotriva românilor subjugaţi de-a lungul veacurilor de stăpânire ungurească, austriacă sau rusească, stăpânirile acestea nedrepte ar fi trebuit să se dezumfle şi micşoreze îndată ce dreptul tuturor popoarelor de a-şi croi soarta după buna lor pricepere a izbutit a se înălţa la treapta de putere hotărâtoare în noua întocmire a aşezământului de pace europeană. De aceea, Unirea românilor trebuie înfăţişată totdeauna – potrivit adevărului – ca urmarea firească a unei pregătiri istorice de sute de ani, în cursul cărora acest popor de eroi şi de mucenici a izbutit să-şi apere cu uimitoare stăruinţă „ sărăcia şi nevoile şi neamul” (M. Eminescu–„ScrisoareaIII”),rămânând împotriva, tuturor năvălirilor barbare şi vremelnicelor stăpâniri străine, în cea mai strânsă legătură cu pământul strămoşesc în care, ca într-un liman de mântuire, şi-a putut adăposti traiul de-a lungul vremilor de urgie.
Astfel, statul român, întregit în forma lui de astăzi, trebuie preţuit ca unul dintre cele mai statornice, având temeiuri adânci şi nezguduite în alcătuirea geografică a pământului strămoşesc, în firea poporului român şi în trăinicia lui nepilduită, în legăturile lui sufleteşti întărite prin unitatea aceluiaşi grai, aceleiaşi credinţe, aceloraşi datini şi obiceiuri, în asemănarea nedesminţită a întocmirilor şi aşezămintelor moştenite din bătrâni şi, mai presus de toate, în puterea morală a conştiinţei naţionale, fără de care ar fi şubrede şi nesigure toate celelalte temeiuri.
Să cercetăm, pe rând, aceste temeiuri spre a ne putea da seama de sprijinul adus de fiecare în parte şi toate laolaltă pentru a întări clădirea de unire naţional-politică a românilor.
În vara anului 1914, după ce arhiducele Francisc Ferdinand, moştenitorul tronului habsburgic, a fost ucis la Sarajevo, împreună cu soţia sa Sofia de Chotek, de către studentul sârb Gavril Prinkipo, a izbucnit războiul cel mare, zis războiul mondial. Sufletul românilor subjugaţi din Transilvania, Bucovina şi Basarabia se zbătea cumplit între temeri grele şi frumoase nădejdi de izbăvire. Mulţi erau îngroziţi de gândul că vor fi siliţi să lupte sub steaguri străine, împotriva fraţilor de acelaşi sânge şi aceeaşi credinţă. Se mângâiau însă cu nădejdea că nu vor putea fi spulberate în deşert toate jertfele şi suferinţele lor, ci cu ajutorul lui Dumnezeu se va răscumpăra, în sfârşit, întreg neamul românesc din jugul robiei de veacuri.
În mintea şi inima tuturor încolţise presimţirea că războiul acesta va face să răsară şi pentru ei soarele dreptăţii. Celor încinşi în hora de moarte a înfricoşatului război le venea câte un cuvânt de îmbărbătare, ca acela al profesorului Nicolae Iorga, care scria în ziarul „Neamul Românesc”: „Să fiţi voioşi aceia, care în strigăte de comandă străină sub steag străin muriţi! Undeva un alt steag se ridică în măsura, în care voi vă cheltuiţi vitejia, vă daţi sângele vostru tânăr. El se ridică tot mai înalt, tot mai larg, săltat în sus şi răsfirat de fiecare silinţă deznădăjduită a puterii voastre, care se stânge. Şi să ştiţi că urmaşii voştri, în ciuda puterilor lumii, sub acest steag pe care în neştiinţă, în durere şi în întuneric voi l-aţi înălţat, desfăşurat şi sfinţit, vor fi toţi împreună!”.
Regele Carol, ca domnitor constituţional, a ţinut să cunoască în împrejurările grele de atunci părerea celor mai încercaţi sfetnici ai săi, pe care i-a chemat într-un consiliu de Coroana la Sinaia pe data de 3 august 1914. Aici s-a cercetat textul tratatului austro-român care, în articolul 2, spunea lămurit: „Dacă România ar fi atacată, fără vreo provocare din partea sa, Austro-Ungaria este obligată a-i da în timp util ajutor şi asistenţă împotriva agresorului. Dacă Austro-Ungaria ar fi atacată în împrejurări asemănătoare din vreo parte a statelor vecine cu România, obligaţia de a sări în ajutor se va prezenta imediat pentru aceasta din urma”. Din cuprinsul acestui articol se vedea că România nu putea fi îndatorată la nici un fel de ajutor sau sprijin militar, de vreme ce Austro-Ungaria nu fusese atacată din nici o parte, ci ea pornise la atac împotriva Serbiei.
La 4/17 august 1916 tratatul de alianţă între România, de o parte, Franţa, Marea Britanie, Italia şi Rusia. De altă parte, a fost semnat. Prin acest tratat România se lega să atace Austro-Ungaria; Puterile Aliate în „Înţelegerea cordială” garantau în schimb integritatea teritorială a Regatului Român, recunoscându-i totodată dreptul să-şi alipească, la sfârşitul războiului, toate ţinuturile locuite de români din cuprinsul Monarhiei austro-ungare şi făgăduind să nu încheie pace separată, nici pace generală decât împreună şi în acelaşi timp.
Cu 10 zile în urmă, în consiliul de Coroană, prezidat de Regele Ferdinand la Cotroceni la 14/27 august 1916, şeful guvernului Ion I. C. Brătianu propunea ca România să declare război Austro-Ungariei, arătând că are datoria morală să facă pasul acesta, chiar dacă s-ar întâmpla să rămână învinsă.
După astfel de pregătiri şi de hotărâri, în ziua de 15/28 august 1916 a început războiul pentru dezrobirea românilor subjugaţi. Nespus de grea a fost situaţia armatei române, chiar de la început slab sprijinită, iar mai târziu trădată de ruşi, împinsă la lupte inegale pe frontul de sud împotriva bulgarilor aliaţi cu germanii şi cu turcii, pe cel de nord împotriva maghiarilor, austriecilor şi germanilor, iar la sfârşit pe frontul de răsărit împotriva ruşilor.
Trei luni de zile au luptat vitejeşte, înaintând cu repeziciune uimitoare în Transilvania şi în Banat. După înfrângerile de la Turtucaia, Sibiu şi Neajlov, a fost însă nevoită a se retrage spre Moldova, lăsând capitala şi doua treimi din pământul ţării sub ocupaţia duşmanilor lacomi care au istovit, timp de doi ani, ţara şi poporul, fără nici o cruţare. Se împliniseră 317 ani de când oştenii lui Mihai Viteazul, porniţi pe aceeaşi cale a dezrobirii, încununară la început cu biruinţe fulgerătoare înaintarea pe care o pândea la scurtă trecere de vreme înfrângerea de la Mirăslău şi uciderea eroului pe câmpia de la Turda. De astă dată, însă cursul istoriei avea să fie tocmai dimpotrivă: pomenitele înfrângeri ale armatei române, asupra căreia tăbărâseră cele mai oţelite divizii germane, austro-maghiare, bulgare şi turceşti, urmau să fie preschimbate, în timpul celor trei ani de suferinţă şi de jertfe nepregetate ale războiului, într-o strălucită izbândă, dintr-odată cu biruinţa hotărâtoare a Marilor Aliaţi asupra Puterilor Centrale.
Regele Ferdinand a rămas neclintit în vârtejul celor mai grele încercări, fără a fi şovăit o clipă şi fără a-i fi părut rău de pasul făcut pentru întregirea naţional-politică a României. Răposatul membru al Academiei franceze, Robert de Flers, a scris in amintirile sale câteva cuvinte pline de înţeles, auzite din însuşi glasul Regelui Ferdinand. Aceste cuvinte sunt vrednice de amintit, fiindcă ele dau putinţa să se înţeleagă lupta cumplită a unui suflet, care se destăinuia destul de rar. „În trista dimineaţă – scrie de Flers – când trupele austro-germane, victorioase pe Argeş, intrau în Bucureşti, îl revăd pe Regele Ferdinand în pragul primăriei din Buzău cum se îndreaptă spre unul din ofiţerii noştri şi-l aud: << Colonele, ai să te întâlneşti cu generalul Berthlot? >> Da, Sire! - << Ei bine! Spune-i, te rog, că nu regret nimic şi că încrederea mea rămâne neschimbată!>> - Cele mai grozave nenorociri: înfrângerea, molima şi foametea nu izbutiră să doboare hotărârea Regelui, nici să-i insufle vreo părere de rău.
- Vedeţi, binevoi regele să-mi spună, în cele mai triste zile, oricât ar fi de grele încercările pe care le îndurăm, tot ce am făcut – auziţi-mă bine – aş face din nou. Stătusem pe gânduri întâi, nu zărisem o vreme care era adevărata, graua mea datorie, dar când m-am convins că România, fiind de rasă şi de chemare latină, îşi are locul alături de Puterile Înţelegerii, nu interesul provizoriu, ci interesul permanent istoric trebuia s-o aşeze lângă aceste popoare, că ne nesocotind această chemare, ea ar deveni din nou ceea ce fusese timp îndelungat, vasală altei puteri şi că ar renunţa la ceea ce constituie mai presus de toate mândria şi nobleţea unei ţări, independenţa ei – atunci am găsit un mare sprijin, fiindcă vedeam cu siguranţă drumul de urmat. Germanii spun: Germania mai presus de toate… Eu, am zis: Datoria mea mai presus de toate!…”
Astfel a vorbit şi a lucrat Regele Ferdinand, izbutind atât în cursul războiului, cât şi în alte împrejurări zbucimate, la toate răspântiile mari ale vieţii, să pună datoria sa de Suveran mai presus de orice altă socotinţă. Aceasta va face ca personalitatea lui să trăiască în amintirea poporului român înfăşurată în aureola unui mucenic al datoriei. Credinţa creştină din care izvorăşte porunca împlinirii datoriei în orice împrejurare, cu orice jertfe – este trăsătura de căpetenie pentru întreaga făptură sufletească a Regelui Ferdinand. Aceasta l-a îndemnat să nu dea nici o clipă uitării făgăduinţa ce făcuse la sfârşitul lui septembrie 1914 înaintea Reprezentanţei naţionale că va fi bun român. Şi tot în credinţa aceasta, de care era străbătută înţelepciunea lui regală a aflat izvorul tăriei nebiruite, care l-a ajutat să se învingă adeseori pe sine, ca să poată învinge la vreme de nevoie şi pe alţii, oricât de puternici şi numeroşi duşmanii-ar fi fost aceşti alţii lui sau ţării, pentru a cărei întregire n-a stat la îndoială să aducă întreagă jertfa fiinţei sale sufleteşti.
Armata înfrângerii din toamna anului 1916 s-a schimbat în armata biruinţei din vara anului următor, când un martor nepărtinitor ca generalul Monkéwitz, şeful statului major al Armatei a IV-a ruseşti, putea face mărturisirea că armata română reorganizată era însufleţită de un măreţ avânt războinic, ofiţeri şi soldaţi aşteptând cu nerăbdare bătălia, spre a se răzbuna de înfrângerile din 1916 şi spre a dezrobi teritoriul cotropit.
Opera de refacere a armatei române s-a încheiat cu cea dintâi manifestarea unităţii naţionale depline, când prizonierii transilvăneni şi bucovineni din prinsoarea rusească, înrolaţi în batalioane de voluntari, sosiră Iaşi spre a se înfrăţi cu trupele române şi a porni împreună la luptă eroică.
Cu toate nenorocirile din toamna şi iarna anului 1916, sufletul mulţimii şi-a păstrat neatinsă puterea şi curăţenia. Şi în retragerea din Moldova, ca şi pe câmpul de bătălie, ostaşul român a dat dovada celei mai neînfricate împotriviri, fiind în stare să îndure cu seninătate toate lipsurile, să înfrunte orice primejdie, fără a se revolta, ca tovarăşul său rus, contra celor din adăpostul cartierelor, pe care se mulţumea doar sa-i atingă cu pleasna ironiei în formă de cântec: „Noi suferim amputaţii / Iar ei iau decoraţii…”.
Cinstea şi patriotismul soldaţilor simpli a fost în stare să zădărnicească urmările trădării săvârşite de colonelul Sturza, care să fie primite în gărzile din Transilvania, dar i s-a răspuns că sub steag românesc nu este loc pentru trădători.
Pentru primăvara anului 1917 fusese plănuită ofensiva contra Puterilor Centrale pe întreg frontul ruso-român. Izbucnirea revoluţiei ruseşti, în martie, a zădărnicit însă împlinirea acestui plan de la care armata română, refăcută, aştepta cu nezdruncinată încredere în puterile sale, victoria hotărâtoare. Situaţia ce i s-a creat prin trădarea, recunoscută oficial, a armatei ruseşti era fără asemănare în istoria războaielor. Cu toate aceste, românii au luptat cu vitejie uimitoare, atât în ofensiva victorioasă de la Mărăşti, cât şi în defensiva neuitată de la Mărăşeşti şi Oituz, în vreme ce ruşii, demoralizaţi, părăseau frontul, uneori pornind chiar la atacuri pe furiş contra foştilor tovarăşi de luptă.
La Mărăşti, armata română, care trecuse timp de 11 luni prin o mulţime de lovituri grele, s-a ridicat deodată la culmea vitejiei, măsurându-se cu cele mai solide trupe din lume, necontenit biruitoare până atunci, şi izbutind a le înfrânge şi pune pe fugă, cum nu au mai fost fugărite trupele germane în nici un punct al teatrului de luptă, în cursul războiului mondial.
În seara zilei de 6 august 1917, când ruşii la Mărăşeşti părăseau frontul, înspăimântaţi de violentul atac al trupelor feldmarşalului prusac Mackensen, pe podul Siretului de la Costeşti se întâlneau cu românii, hotărâţi la suprema jertfă pentru a smulge biruinţa. Fără a se lăsa o clipă măcar abătuţi de spaima retragerii ruseşti, ei alergau spre front şi, ca să poată sosi mai repede în linia de foc, se văzură nevoiţi a-şi face cu mitraliera loc printre ruşii care fugeau în neorânduială. Astfel s-a întâmplat că bătălia pe care germanii o începuseră la Mărăşeşti împotriva ruşilor, o sfârşiseră pe acelaşi front într-o dramatică încăierare cu românii. Generalul german von Morgen arată în memoriile sale că „împotrivirea românilor a fost neobişnuit de dârză şi s-a arătat prin 61 de contraatacuri în cursul celor 14 zile de luptă. Ele au condus mai ales la lupte cu baioneta, care au pricinuit germanilor pierderi foarte grele”. Iar Hans Carossa scrie în amintirile sale de război: „Ai noştri vorbesc cu admiraţie de dispreţul de moarte cu care luptă românii: ori de câte ori se pregăteşte un atac, soldaţii se reped ca nebunii”.
Campania din vara anului 1917, cu durata ei de 50 de zile, a adus numeroase dovezi de simţul de jertfă şi datorie al armatei române care, luptând în împrejurări şi cu mijloace deopotrivă, nu erau întru nimic mai prejos decât oricare armată. Pe frontul din Moldova a căzut şi eroina de la Jiu, Ecaterina Teodoroiu (3 septembrie 1917) şi profesorul de istorie, bucovineanul Ioan Grămadă, străpuns de două gloanţe în bătălia de la Cireşoaia (9 – 11 septembrie).
Procesul de destrămare al armatei ruseşti nu a mai putut fi oprit după izbucnirea revoluţiei bolşevice de la Petrograd, cu dualitatea Lenin-Trotzki în frunte (7 noiembrie 1917). Ostilităţile fură întrerupte pe frontul Siretului, ca şi pe celelalte fronturi ale ruşilor. Generalul Scerbacew se văzu silit să încheie armistiţiul de la Focşani – salutat cu bucurie de trupele austro-germane, primit însă cu mânie de armata română, nevoită să lase armele „nu înfrântă de duşmani, ci trădată de aliaţi”.
Întinsul imperiu al Romanovilor, clădit cu sabia şi menţinut cu cnutul, începuse a se risipi în bucăţi. În Basarabia, Sfatul Ţării, alcătuit din 84 de români şi 36 de reprezentanţi ai minorităţilor etnice, a proclamat, la 15 decembrie 1917, Republica democratică moldovenească. Opera de naţionalizare culturală a Basarabiei a fost ajutată de ardelenii şi bucovinenii pribegi – „adevăraţi misionari ai românismului peste Prut, unde, la 24 ianuarie 1918, s-a proclamat Republica moldovenească independentă. Cu trei zile mai târziu armata română, chemată în Basarabia s-o apere contra bolşevicilor, a intrat în Chişinău şi, după câteva ciocniri, a izbutit a curăţa provincia aceasta de resturile armatei ruseşti, ajungând până la începutul lui martie să ia în primire şi Cetatea Albă.
Bucovina s-a unit cu România la 28 noiembrie. Regele Ferdinand s-a întors cu întreaga-i suită la Bucureşti în ziua de 1 decembrie, când românii din Transilvania şi Banat proclamau, cu nespusă însufleţire, în Adunarea Naţională de la Alba Iulia, unirea pe veci cu patria mamă.
Italianul Mazzini prorocise românilor, încă dinainte de 1848, că nu vor izbuti să-şi cucerească neatârnarea, libertatea şi dreptatea, decât după ce vor fi căzut ţarul Rusiei şi împăratul Austriei.
Sfârşitul războiului mondial a adus împrejurările de neapărată trebuinţă pentru împlinirea prorociei lui Iosif Mazzini mai presus de cele mai îndrăzneţe speranţe ce ar fi putut nutri Regele Ferdinand în clipa când România şi-a început războiul de întregire naţională. Proclamaţia regală nu putea să amintească atunci nici un singur cuvânt despre Basarabia îngenuncheată sub stăpânirea ţarului rusesc. Scopul războiului era hotărât numai în aceste cuvinte: „să scăpăm de sub stăpânirea străină pe fraţii noştri de peste munţi şi din plaiurile Bucovinei, unde Ştefan cel Mare doarme somnul de veci”. Sprijinindu-şi România, în acest război de întregire naţională, acţiunea diplomatică şi militară pe alianţa ce se încheiase cu Franţa, Anglia, Italia şi Rusia, era firesc să-şi aibă ca scop mărturisit numai dezrobirea provinciilor româneşti înglobate în veacurile al XVII – lea şi al XVIII – lea sub pajura cu două capete al monarhiei habsburgice. Chiar speranţa recâştigării lor ajunsese, cum am văzut, aproape cu desăvârşire întunecată de biruinţele armatelor austro-germane, gata să dicteze României o pace umilitoare ori să-i îmbie ca ultim loc de adăpost faimosul „triunghi al morţii” între râurile Siret şi Prut în regiunea dintre Iaşi, Vaslui şi Huşi.
Atunci, în una din clipele de cea mai grea cumpănă din istoria românilor, după ce s-a prăbuşit ţarismul rusesc (1917), începu să mijească de la răsărit cea dintâi rază a soarelui dreptăţii: desfacerea Basarabiei din cătuşele ţariste, spre a se organiza mai întâi ca republică democratică moldovenească, apoi ca republică neatârnată, după care a urmat hotărârea de la 27 martie (9 aprilie)1918 prin care Sfatul Ţării din Chişinău „în puterea dreptului istoric şi dreptului de neam, pe baza principiului ca noroadele singure să-şi hotărască soarta lor”, a declarat că Basarabia se uneşte pentru totdeauna „cu mama sa România”, de care fusese dezlipită fără voia ei într-un timp când capetele încoronate se credeau în drept să dispună de soarta ţărilor şi a popoarelor care nu le aparţineau. În textul acestei declaraţii erau cuprinse şi câteva condiţii, asupra cărora Sfatul Ţării a revenit, declarând după unirea Bucovinei şi a Transilvaniei, că renunţă la ele „fiind încredinţat că în România tuturor românilor regimul curat democratic este asigurat” (27 noiembrie – 10 decembrie 1918). Sfatul coloniştilor germani din Basarabia s-a declarat la fel pentru unirea cu România (7 martie 1919).
Prăbuşindu-se revoluţia din octombrie 1918 şi monarhia austro-ungară, li s-a dat românilor din Bucovina, ca şi celor din Transilvania şi Banat putinţă să-şi rostească şi ei cuvântul, arătând, în temeiul drepturilor de proprie hotărâre, cum vor să fie organizate şi cârmuite în viitor provinciile locuite de dânşii. Voinţa lor de viaţă laolaltă, sub o singură stăpânire naţională s-a rostit măreţ prin Congresul general al Bucovinei care, s-a întrunit în sala sinodală a palatului metropolitan din Cernăuţi la 15 – 28 noiembrie şi „întrupând suprema putere legiuitoare, în numele suveranităţii naţionale” a hotărât „Unirea necondiţionată şi pentru vecie a Bucovinei în vechile ei hotare până la Cermuş, Colaciu şi Nistru cu regatul României”. În aceeaşi zi, s-a rostit şi Sfatul naţional al germanilor din Bucovina pentru unirea acestei provincii cu România.
În ce priveşte pe transilvănenii şi bănăţenii rămaşi în cuprinsul graniţelor Ungariei, în cursul războiului sub stare de asediu, ei nu aveau putinţa să-şi rostească liber gândul de unire cu fraţii de peste Carpaţi. Dar cei ce au pornit în pribegie, adăpostindu-se în Regatul României, au luat o parte hotărâtoare la adâncirea unei mişcări sufleteşti prielnice ideii de libertate şi unitate naţională a tuturor românilor. Simţind primejdia cel aşteaptă contele Ştefan Tisza, fiind ministru-preşedinte al guvernului de la Budapesta, a stors l a începutul anului 1917 câtorva arhierei şi intelectuali români mărturisirea mincinoasă că transilvănenii şi bănăţenii nu vor să fie eliberaţi de sub jugul austro-ungar. Dar aceste declaraţii nu au avut nici o valoare politica deoarece au izvorât din spaima unor suflete nelămurite şi care nu au fost împuternicite să facă astfel de mărturisiri politice în numele poporului. Trebuie să menţionăm totuşi faptul că deşi se aflau sub control poliţienesc, ameninţaţi cu deportarea sau privarea de libertate câţiva cărturari români au avut curajul să nu-şi dea semnătura când le-a fost prezentat textul declaraţiei comandate de contele Tisza.
Cei rămaşi acasă nemaifiind în stare a-şi arăta liber voinţa, în numele lor a înţeles a se rosti, chiar în cursul războiului, mulţimea prizonierilor ardeleni şi bănăţeni concentraţi în marea tabără rusească de la Darniţa. Aici au redactat un memoriu pe care l-au trimis birourilor de presă ruseşti, franceze, engleze, italiene şi române, mărturisind în cuvinte răspicate convingerea că în cadrul monarhiei austro-ungare orice păreri, orice legi, orice garanţii – nu pot fi socotite decât ca nişte simple minciuni, menite să fie călcate în picioare a doua zi.
La sfârşitul războiului mondial, redobândindu-şi factorii de conducere politică ai românilor din Transilvania şi Banat libertatea de rostire şi acţiune, au putut să-şi spună şi ei cuvântul potrivit cu dorinţa din tabăra de la Darniţa şi care era intr-adevăr dorinţa milioanelor de suflete româneşti dintre Tisa şi Carpaţi. Comitetul naţional al românilor din Transilvania şi Banat, întrunit l a Oradea Mare, în ziua de 12 octombrie 1918, prin condeiul iscusit al lui Vasile Goldiş a făcut o încheiere, arătând că numai recunoaşte parlamentului şi guvernului din Budapesta dreptul să reprezinte naţiunea română şi cerând pe seama acesteia drepturile nestrămutate şi de neînstrăinat la viaţa naţională deplină. Această încheiere a fost înaintată parlamentului ungar de către Alexandru Vaida, la 18 octombrie, după ce, cu o zi înainte, contele Tisza rostise cuvântul de prohodire: am pierdut războiul – cuvânt despre care prezentatorul încheierii de la Oradea spunea că ar fi ajutat cauzei româneşti mai mult decât ar fi putut sa-i ajute ei (autorii încheierii) prin lupte de zeci de ani.
„Adunarea Naţională a tuturor românilor din Transilvania, Banat şi Ţara Ungurească”, întrunită la Alba Iulia în ziua de 18 noiembrie (1 decembrie st. n.) 1918, a decretat „Unirea acestor români şi a tuturor teritoriilor locuite de dânşii cu România”. Punctul de căpetenie al Adunării de la Alba Iulia a fost cuvântarea măiastră a lui Vasile Goldiş, care a înfăţişat temeiurile istorice şi politice ale acestei hotărâri epocale. Din fiecare frază a clasicului discurs se simte ritmul grăbit al vremii, pornirea năvalnică a sufletelor doritoare să vâslească spre limanul mântuirii. Motivarea istorică este mai concisă, mai sintetică, dar în acelaşi timp cuprinzătoare, fiindcă nu se mărgineşte a îmbrăţişa numai trecutul Transilvaniei, cum făcea Simion Bărnuţiu în discursul său din 1848, ci priveşte interesele totalităţii neamului românesc, încercând să le aducă în legătură cu istoria lumii: „Naţiunea română îşi pierde unitatea de Stat, se fărâmă prin văi sub dominaţiuni răzleţe şi una de alta neatârnătoare, pierde încopcierea cu fluviul larg şi luminos al istoriei mondiale, ca apa de ploaie în nisip parcă dispare de la suprafaţa conştiinţei umane”. Când încopcierea pierdută fu regăsită iarăşi, „conştiinţa naţională săvârşi la 1859 Unirea Principatelor Române sub bunul şi luminatul Cuza Vodă, iar sângele vărsat din nou cu atâta vitejie împotriva păgânilor, la 1877, scutură şi cele din urmă zale ale lanţului, care lega România de Constantinopol şi, la 10 mai 1881, Carol de Hohenzolern aşeză pe capul său coroana de Rege al României libere şi independente”. Această privire istorică duce numai la încheierea politică: „Naţiunile trebuie liberate. Între aceste naţiuni se află şi naţiunea română din Ungaria, Banat şi Transilvania. Dreptul naţiunii române de a fi liberată îl recunoaşte lumea întreagă, îl recunosc acum şi duşmanii noştri de veacuri. Dar, odată scăpată din robie, ea aleargă în braţele dulcei sale mame. Nimic mai firesc în lumea aceasta. Libertatea acestei naţiuni înseamnă unirea ei cu Ţara Românească…”. Bătrânul Gheorghe Pop de Băseşti, la vârsta de 83 de ani, a avut fericirea să prezideze Adunarea de la Alba Iulia, rostind la sfârşitul ei cuvintele biblice ale dreptului Simion: „Acum slobozeşte, Stăpâne, pe robul tău în pace, căci văzură ochii mei mântuirea neamului românesc!”
Spre deosebire de Congresul general al Bucovinei, care se mulţumise a proclama „Unirea necondiţionată”, Adunarea de la Alba Iulia a mai adăugat câteva „principii fundamentale la alcătuirea noului stat român”, principii cuprinse în 6 puncte, despre rostul şi însemnătatea cărora s-au format în cursul timpului multe păreri greşite. S-a făcut încercarea de a le înfăţişa ca puncte dintr-un pretins program de partid.
Împotriva acestei încercări a protestat însuşi autorul care, publicându-şi mai târziu discursul, însoţit de câteva „adnotaţiuni”, spune lămurit că „nu s-a dat prin hotărârea de la Alba Iulia un program politic de partid, ci s-a tâlcuit noua evanghelie a civilizaţiei umane… Nu este aici un program, ci este o doctrină, o concepţie de Stat, un ideal… Cei iniţiaţi în studiul ştiinţelor sociale vor găsi lesne documentarea acestui ideal al civilizaţiei. Deci răspunderea istorică şi politică pentru hotărârea de la Alba Iulia n-o are vreun partid politic, ci o are înaintea tuturor autorul, care s-a simţit alături de sufletul poporului român, cu adevărat iubitor de dreptate şi de libertate. Punctul 1 din art. III, acel cu libertate naţională pentru toate popoarelor este transcris aproape textual din broşura aceluiaşi autor, tipărită la Arad în anul 1912, în limba maghiară, despre Problema naţionalităţii. Am propovăduit aceste credinţe, când făceam parte dintr-un neam asuprit, nu le-am renegat şi nu le reneg nici acum, când cu ajutorul lui Dumnezeu fac parte dintr-o naţiune stăpânitoare asupra sa în statul său propriu” (V. Goldiş, Discursuri, Bucureşti, 1928, pp.24-25).
Dându-şi seama de urmările politice ale hotărârii de la Alba Iulia, saşii din Transilvania au hotărât la Mediaş pe data de 8 ianuarie 1919 să se considere membrii ai „imperiului român”. La fel au făcut şi şvabii din Banat care, întrunindu-se la Timişoara în ziua de 10 august 1919.
Astfel s-a desfăşurat procesul de izbăvire a Transilvaniei şi Banatului de sub cârmuirea străină, deodată cu acela de prăbuşire a monarhiei habsburgice, luând parte amândouă aceste procese împreună la îndeplinirea unei porunci istorice, care nu mai putea fi întârziată prin piedici nefireşti.
Dintre toate manifestările „suveranităţii naţionale”, fărâmiţate prin graniţele nedrepte ale împărăţiilor prăbuşite, cea mai măreaţă a fost, fără îndoială, Adunarea de la Alba Iulia, nu numai prin covârşitoarea mulţime care a luat parte la ea, dar şi prin însufleţirea şi prin demnitatea cetăţenească a celor ce aduceau acum la matca României întrgite partea cea mai de preţ a Daciei lui Traian, pământul şi poporul care prin vitregiile soartei a fost ţinut timp mai îndelungat în lanţurile cârmuirilor străine şi împiedicat a-şi urma cursul firesc al unei dezvoltări nestingherite, în cadrele aceleiaşi organizaţii politice cu restul neamului.
Basarabia mitropolitul Gavriil Bănulescu şi a darnicului boier Vasile Stroescu aducea, pe lângă mântuirea suferinţelor de 106 ani sub cârmuirea muscălească, bogăţia lanurilor întinse şi adâncimea sufletului pornit spre credinţă, care în straturile ţărăneşti s-a putut păstra mai ferit de înrâuriri străine decât în cele orăşeneşti. Bucovina Hurmuzăcheştilor şi a lui Silvestru Morariu aducea îndărăt, prin hotărârea sa de unire necondiţionată, la coroana de oţel a României un „diamant din stema lui Ştefan cel Mare”, după nimeritul cuvânt al lui Mihail Eminescu. Iar Transilvania lui Gheorghe Lazăr, Andrei Şaguna, Simion Bărnuţiu şi Avram Iancu, împreună cu Banatul lui Eftimie Murgu veneau să încoroneze, prin însufleţita hotărâre de la Alba Iulia, cu răsplata dreptăţii nemuritoare, luptele şi suferinţele de veacuri ale unei naţiuni martirizate, în stare să înfrunte în o mie de ani de primejdii fără a-şi pierde nădejdea într-o viitoare izbăvire, pe care o aşteaptă de unde i-a şi sosit: de la fraţii de peste Carpaţi! România liberă se obişnuiseră de multă vreme transilvănenii şi bănăţenii s-o cinstească şi iubească în taina sufletului lor ca pe un pământ al făgăduinţei, spre care se îndreptau toate nădejdile lor de libertate şi de progres.
De aceea, bucuria de care a fost cuprins atunci, la sfârşitul anului 1918, sufletul poporului român se rostea în cele mai mişcătoare feluri, în toate ţinuturile, în toate centrele culturale şi chiar în toate satele româneşti. Un soare nou li se părea tuturor că a răsărit în iarna aceea aspră, pe orizontul vieţii lor sufleteşti. Şi nu găseau cuvinte să-şi arate îndeajuns mulţumirea şi recunoştinţa faţă de gloriosul ei comandant Ferdinand Dezrobitorul, faţă de Regina Maria şi întreaga dinastie. În avântul dinastiei. În avântul bucuriei, o ţărancă de pe valea Hârtibaciului chiuia, dănţuia în piaţa Sibiului, frânturi de versuri plăsmuite în clipa aceea şi dintre care unele nu erau lipsite de subînţelesuri politice, ca de pildă: „Vai, săracii unguri / Se uită ca taurii, / Că regina-i ca o floare / Unguru’ de ciudă moare…”.
La 14 decembrie a fost înaintată hotărârea de la Alba Iulia Regelui Ferdinand, care rostea cu mulţumire deplină următoarele cuvinte: „În frumoasa sa cuvântare, d-l Goldiş a spus astăzi că Unirea tuturor românilor era o necesitate istorică. Această necesitate a fost înţeleasă de toţi oamenii cu inimă patriotică de dincoace şi de dincolo de Carpaţi, de la Nistru până la Tisa. Dar… evoluţia istorică avea nevoie de instrumente. Dumnezeu, care a ocrotit necontenit în cursul veacurilor poporul românesc, i-a dat bărbaţi care au ţinut sub stindardul ideii naţionale, lor le-a dăruit suflet românesc, le-a întărit mintea şi le-a oţelit braţul ca să ducă barca românismului prin toate vitejiile vremurilor până la limanul dorit, unde după atâtea trude şi suferinţe culegem roadele binemeritate ale unei lupte de veacuri. Azi, când vedem… săvârşită clădirea măreaţă ce Mihai Viteazul începuse… aduc prinosul meu de recunoştinţă tuturor acelor care în toate colţurile unde sună dulcele grai românesc au pus sufletul şi puterile lor în slujba idealului naţional. După Basarabia, după Bucovina, mai lipsea o piatră din cele mai scumpe: Transilvania cu ţinuturile din Ungaria locuite de români. Azi ne-aţi adus şi această ultimă piatră a clădirii, care încoronează marea operă de Unire. Putem privi cu încredere în viitor, căci temeliile sunt puternice… Ele sunt cimentate prin credinţa nestrămutată a unui şir întreg de generaţii de apostoli ai idealului naţional, ele sunt şi sfinţite prin sângele vitejilor mei ostaşi, care au luptat şi au murit pentru Unire…”.
Dar foştii cârmuitori străini nu se puteau împăca cu noile stări politice făurite în temeiul dreptului de autodeterminare, prin hotărârile de unire de la Chişinău, Cernăuţi, Alba Iulia, Mediaş şi Timişoara. Înfuriaţi de pierderea unor teritorii, pe care se obişnuiseră a le stoarce fără milă, mulţi dintre ei s-au dedat la cruzimi înfiorătoare, omorând cu nemiluita fiinţe nevinovate, cum a fost împuşcat preotul Opriş (din judeţul Turda) în clipa când ieşea de la biserică, ţăranul Ioan Arion în drum spre Adunarea din Alba Iulia, preoţii Cornel Popescu şi Cornel Leucuţa din judeţul Aradului, avocaţii Ioan Ciordaş Şi N. Bolcaş – îngropaţi de vii -, basarabenii Murafa şi Mateevici, precum şi mulţimea ţăranilor de la Beliş (Iosikafalva, azi Bălceşti, aproape de Huedin, judeţul Cluj), unde moşia latifundiarului Urmaczi (care s-a sinucis la Budapesta în 1936) au fost arşi pe rug peste 40 de ţărani români.
Regele Ferdinand înţelegea greutatea stării în care ajunsese România, împresurată de bolşevici şi la răsărit pe graniţa Nistrului, şi la apus de-a lungul Tisei. De aceea îşi arăta în cuvinte lămurite părerea că, dacă nu va fi împotrivirea armatei române destul de puternică, fiinţa Europei întregi va fi ameninţată.
La 27 martie, 9 aprilie pe stil nou, s-au implinit 84 de ani de cand Sfatul Tarii de la Chisinau a hotarat unirea a ceea ce in mod gresit se numeste “Basarabia” sau “Moldova”, cu Tara. Aniversarea a fost marcata de un ger neobisnuit, instalat nu numai afara sau in case ci si in sufletele oamenilor. La 84 de ani de la Marea Unire, la Chisinau, romanii se aflau din nou in strada, infruntand ninsoarea si teroarea pentru… dreptul de a fi romani. Si aceasta in timp ce in Tara-mama, redevenita profund “democratica” si a “tuturor posibilitatilor”, stimulati de recensamant si pofte europene, romanii se declarau, care mai de care, “daci”, “cumani”, “maghiari”, “vlahi” si “ghermanieni” adica “banateano-ardeleni”, incat iti venea sa te intrebi de ce nu si “goti”, “americani” sau “eschimosi”, fiindca devine din ce in ce mai clar ca suntem stimulati sa ne declaram orice, numai romani NU, ca nu mai e la moda!
Simptomatic asadar, aniversarea Unirii de la 27 martie/9 aprilie 1918 a fost marcata de inregistrarea ca partid a “ligii” unui “ardelean” de bastina din... Banie, care “s-a saturat de Romania” si printr-o mare tacere care, daca a fost perfect justificata la nivel politic, nu poate fi acceptata la nivelul mass-media. De asemenea, printr-o manifestare cu caracter intim organizata de Liga Culturala pentru Unitatea RomInilor de Pretutindeni, la Casa de Cultura a Ministerului de Interne, printr-o eroica si reusita incercare a Asociatiei Studentilor Basarabeni Crestini din Timisoara de a organiza Festivalul “Zilele Basarabiei”, in citadela ultimei revolutii romIne si printr-o inteligenta initiativa a Fundatiei Alba Iulia 1918 pentru Unitatea si Integritatea Romaniei de a organiza un colocviu national de istorie, dedicat evenimentului, in capitala Unirii si spiritualitatii romanesti - Alba Iulia. Din pacate, daca la Timisoara studentii si invitatii de peste Prut au participat in mod impresionant, invitatii din tara si universitarii bastinasi au stralucit prin absenta. Aceeasi lipsa de interes s-a putut remarca si la Alba Iulia, in Sala Unirii si in alte centre universitare. O lipsa a “elitistilor”, a “intelectualilor subtiri” care isi tarsaie astazi pasii, plini de morga europeana, pe culoarele ce pastreaza inca urmele pasilor unor Cipariu, Baritiu, Iancu, Gojdu sau Ratiu, flacari vii, arzand pana la ultimul strop al fiintei lor, pentru binele neamului. In plus, istoricii porniti de la Cahul si Chisinau spre Alba Iulia au fost opriti si intorsi de la granita arbitrar stabilita, candva, de ocupanti, de catre autoritatile antinationale de acolo, “ingrijorate” probabil, ca vremea neprielnica ii va face sa intarzie la Marea Adunare Nationala, la care Iurie Rosca, desavarsitul patriot, convocase resturile neamului romanesc de peste Prut.
Dezinteresul “elitei” fata de evenimentul de la 27 martie/ 9 aprilie 1918 s-ar putea explica atIt prin comoditatea satulului, care nu crede celui flamand de… Libertate, cat si prin traditie. Acea traditie care ne invata ca nu intotdeauna “elita” noastra a fost una autentica si ca parvenitii, aceia pe care Macarie ii definea in 1538 drept “minti oarbe pentru cele care vor veni, dornici doar sa-si insuseasca averi ale altora, iar pe ale lor sa le inmulteasca cu mijloace nedrepte”, se caracterizeaza prin slugarnicie fara limite fata de puternicii zilei si spirit grosier de imitatie. Ei imita valorile si optiunile strainului fara sa le inteleaga dar considerand ca este de bon ton sa le adopte, supralicitandu-le. Astfel, facand radiografia generatiei de “titani” pe care partidele “istorice” o proclama infaptuitoare a Romaniei Mari, Constantin Argetoianu concluziona ca, in preziua infaptuirii Unirii, in anii 1914-1916, “elita” noastra politica si culturala se infatisa ca un “Turn Babel… in care cele mai scarboase ambitii cautau sa-si faca jocul la adapostul declamatiilor patriotice… toata lumea facea politica europeana si nimeni romaneasca, adica toata lumea se preocupa de soarta Europei si nimeni de a Romaniei.
Romanii se imparteau in francofoni si germanofili, si cereau intrarea noastra in razboi, dupa cum simpatiile lor se indreptau spre unii sau altii din beligeranti, fara sa se ocupe de interesele specifice romanesti. Nimeni nu mai simtea romaneste!”
Iar daca Unirea s-a infaptuit, totusi, la sfarsitul primului razboi mondial, aceasta s-a datorat, ca sa-l parafrazam pe Mihail Kogalniceanu, natiunii care a facut-o. A facut-o la 24 ianuarie 1859 cand si-a amenintat autoalesii cu moartea, gata “sa navaleasca pe usi si pe ferestre” in sala in care se decidea dubla alegere a lui Alexandru Ioan Cuza! A facut-o sprijinind programul unionist al celui dintai domnitor al Romaniei, in timp ce elitistii conspirau sa-l doboare! A sangerat pentru Unire pe toate fronturile, din Galitia si Marasti la Isonzo si Budapesta, in anii 1916-1919 si, ulterior, in anii 1941-1945, de la Stalingrad la portile Vienei, nesocotind nici o clipa ca este condusa de criminali de razboi si, asa cum au dovedit-o evenimentele de la Chisinau, este gata sa o faca si astazi, spre disperarea fostilor apologeti ai bolsevismului, resapati in europeni si “analisti politici” inhamati nu la plugul neaos, ci la carul democratiei europene, din jugul caruia, fara sa sesizeze tragicomicul situatiei, ne dau lectii de civism cu vechiul aplomb stalinist-stahanovist al activistului mediocru.
In ceea ce priveste teritoriile romanesti rasaritene, tarii rusi au vrut initial, datorita realitatii din teren - consemnata intre altii de generalul Munnich, de investigatorii Daniel Krwonn, Gavril mitropolitul, preotul Ivanov, Andrei Konstantinov si de consilerul Tumakov - sa infiinteze un stat satelit numit “Moldova Noua”, la sfarsitul veacului XVIII, intre Nipru si Nistru, intrucat populatia, asa-zisii “cazaci” (turc “briganzi”, in tatara “hoinari”) sau “ucrainieni” (slav. “margineni”) era, in majoritate zdrobitoare, romaneasca. Succesele procesului de rusificare, demarat dupa depunerea ultimului hatman roman, Danila Apostol (1734) si fixarea granitei imperiale pe Nistru (1791) i-au facut sa se gandeasca insa ca ar fi mai logic sa renunte la capul de pod numit “Modova Noua” si sa puna mana pe deja existenta Tara a Moldovei, inainte ca germanii care-i rapisera acesteia regiunile nordice sub numele de districtul Moldovei de Nord (1775), rebotezat ulterior (1786), pentru mascarea raptului, “Bucovina”, sa le-o ia inainte, desavarsindu-si opera. In paranteza fie spus, rusificarea romanilor din asa-zisa “Margine" sau Ucraina de la vest de Nipru, s-a incheiat abia in urma conflictului romano-roman, cunoscut sub numele de “razboiul transnistrean”, de la inceputul deceniului trecut, cand romanii care mai simteau romaneste au fost infranti, cu ajutorul Armatei a 14-a rusa, de romanii cazaci de tipul Maracuta, Chitac, Caraman, romanitatea repliindu-se la vest de Nistru.
La Tilsit (1807) si Erfurt (1808), imparatul Rasaritului, tarul Alexandru I (1801-1825) i-a pretins imparatului Occidentului, Napoleon I (1804-1814), ca o conditie a incetarii razboiului cu Poarta, declansat in 1806, Principatele Romane. Napoleon cel Mare a obiectat insa ca, juridic, rusii pot cere drept compensatii doar teritorii otomane, or Moldova si Muntenia, nefacand parte din Casa Islamului (teritoriul Imperiului Otoman) erau, din punctul de vedere al dreptului international, principate independente aliate Portii prin tratate si care, in plus, isi tradasera aliatul, furnizand ajutor militar rusilor. In aceasta situatie tarul a cerut Basarabia, ca teritoriu cucerit de otomani de la Stefan cel Mare in 1484 si care, situat sub Bugeac (rapit de Poarta lui Petru Rares in 1538) reprezenta doar fasia litorala Dunarii maritime, de la varsarea Prutului pana la Chilia inclusiv. Pe hartile prezentate francezilor insa, reorientat pe directia S-N, numele “Basarabia” a aparut scris pe intreaga Regiune de Est a Moldovei, intre Chilia si Hotin, Siret si Nistru. Cum francezilor li s-a parut cam dubioasa marimea acestui teritoriu “otoman” de care nu auzisera, rusii au retractat si, cerandu-si scuze pentru greseala, au restrans “Basarabia” la regiunea dintre Prut si Nistru. Cu atat mai mult cu cat si imparatul habsburgic Francisc I (1792-1830) ameninta ca este “gata sa mearga pana la jertfa ultimului ungur si a ultimului german, dar nu va admite sa se piarda tarile romane de la hotarele sale”. Metoda inghitirii pe parti a Principatelor Romane extracarpatice parandu-i-se, in aceste conditii, cea mai buna, tarul a extins procedeul, “Proiectul Prozorovski”, aparut in 1810, impartind teritoriul acestora in 4 regiuni (Moldova, Basarabia, Muntenia, Oltenia) care puteau fi acaparate una dupa alta si transformate in gubernii. Scopul declarat era transformarea lor prin rusificare, in state slave de legatura cu teritoriile otomane locuite de slavii balcanici. Pentru atingerea lui, in Moldova de Est, asa-zisa “Basarabie”, prima vizata, autocratul Alexandru I propunea ca, dupa rapt, sa se introduca “binefacerile unei administratii parintesti si liberale, ca astfel sa fie atrasa, cu dibacie, atentia popoarelor limitrofe asupra fericirii ei.” Romanilor urmau sa li se faca promisiuni, iar elita lor avea sa fie cumparata: “Pentru a ajunge la intemeierea unui stat slav trebuie - ordona tarul - sa le promitem independenta, barbatilor influenti recompense pecuniare, iar decoratiuni si titluri convenabile pentru ceilalti.” Astfel, vazand “raiul” din Basarabia, urmau sa fie atrasi si ceilalti locuitori din Moldova de Vest, Muntenia, Oltenia, ba chiar si sarbii si bulgarii care cautau cu totii “o patrie”.
In anul 1812, gratie tradarii lui Manuc-bey, la tratativele ruso-otomane de la Bucuresti, care puneau capat razboiului, planul a demarat prin adjudecarea ilegala de catre Rusia a Moldovei de Est si transformarea sa in ceea ce nu existase niciodata - o “Basarabie”... ruseasca. In vara anului 1853, rusii au incercat sa traduca in fapt si restul planului, ocupand prin surprindere, cu 80.000 soldati, restul Moldovei, Muntenia si Oltenia, actul conducand la destramarea Sfintei Aliante - acea Uniune europeana creata de Austria si Rusia in 1815 ca alianta a suveranilor indreptata impotriva libertatii popoarelor. Declansat pentru romani, conceput ca razboi ruso-otoman, Razboiul Crimeii (1853-1856) a angrenat, la cererea Imperiului Habsburgic, toate marile puteri europene impotriva Rusiei care, infranta, a fost indepartata de la Dunarea maritima. Tratatul de Pace de la Paris, readucea la 18/30 martie 1856, o parte a teritoriului rasaritean rapit Moldovei, judetele Cahul, Ismail si Cetatea Alba, in componenta acesteia. Pentru scurt timp insa, deoarece, respingand darul otravit al Europei, o Uniune fictiva sub numele de “Principatele Unite ale Moldovei si Valahiei” sau “Moldo-Vlahia”, natiunea romana, prin dubla alegere a lui Cuza la 24 ianuarie 1859 si Alexandru Ioan Cuza, prin Proclamatia catre natiune din 11 decembrie 1861, au semnat decesul ca state romanesti medievale al Moldovei si “Valahiei”, inscriind pe harta continentului Romania ca stat national, impartit pe judete, din care faceau parte si amintitele Cahul, Ismail si Cetatea Alba. Pana in 1878 insa, cand, incalcand prevederile Conventiei din 4-16 aprilie 1877, privind cooperarea in razboiul antiotoman din 1877-1878, Rusia le-a rapit din nou, de data aceasta Romaniei, in chiar ziua in care Dobrogea revenea la patria-mama (1/13 aprilie 1878, Congresul de pace de la Berlin).
Prin vointa partilor de natiune cotropite insa, la 27 martie/9 aprilie 1918 asa-zisa “Basarabie”, fosta Moldova de Rasarit si, la 28 noiembrie 1918 asa-zisa “Bucovina”, fosta Moldova de Nord, au cerut si obtinut, prin recunoastere internationala, integrarea in RomInia. Acelasi lucru s-a intImplat si la 1 decembrie 1918 cand, Transilvania intracarpatica, Partium-ul, inclusiv Maramuresul si Banatul intreg au cerut Unirea, disparand definitiv ca entitati regionale romanesti medievale, in istorie, prin topirea in unica Romanie, impartita pe judete. Din pacate si Romania si Sfatul Tarii de la Chisinau i-au pierdut din vedere pe romanii dintre Nistru si Nipru, “urmasii dacilor” acele “Veteranae Dacorum Transdanubianorum cohortes” (Samuel Kuszewich) care au facut gloria militara a Rusiei Romanovilor. In pofida cererilor si votului lor, ca si timocenii, de teama interventiei marilor puteri, ei, romanii transnistreni au fost abandonati, cu tot cu pamanturile si stravechile lor orase: Oceakov, Moghilau, Balta, Grigoriopol, Dubasari, Tiraspol, Elisabetgrad, Silibria, Iampol, Jaruga, Rasov, Vasilcau, etc.
Cu durere, deputatul lor Toma Jalba reprosa la Congresul ostasesc de la Chisinau (octombrie 1917): “Dar eu va intreb, fratilor care sunteti moldoveni, cum ne lasati pe noi, moldovenii, cei ce suntem rupti din aceasta Basarabie, sa traim pe celalalt mal al Nistrului? Noi ramanem ca soarecele in gura motanului? Dar sa stiti ca, daca ne veti uita, noi vom sapa malul Nistrului si vom indrepta apa dincolo de pamantul nostru, caci mai bine sa-si schimbe raul mersul decat sa ramanem despartiti unii de altii!”. Si, pentru ca si-au proclamat unilateral vointa, “sa ne soidinim cu fratii nostri din Moldova” au fost masacrati de trupele Armatei Rosii, din ordinul lui I. V. Stalin.
Adept al vechiului plan tarist, urmarind ocuparea teritoriilor romanesti, parti acum ale unui stat unic numit RomInia, Stalin a reluat apoi, pentru crearea unei baze de pornire in vederea cuceririi, ideea tarinei Ecaterina a II-a (1762-1796) si a inventat un nou stat numit “Moldova”, la 63 de ani dupa disparitia ca stat a autenticei Moldove, in istorie, intr-o regiune in care aceasta nu-si extinsese niciodata fruntariile - la Est de Nistru. Astfel s-a nascut, in imensitatea sovietica, la 12 octombrie 1924 fictiunea statala de numai 7.514 km2, cu 568.984 de locuitori, sporita in 1934 la 8.434 km2 si 615.500 locuitori, romani transnistreni, numita Republica Sovietica Socialista Moldoveneasca. Redusa la o suprafata neinsemnata a teritoriului romanesc dintre Nistru si Nipru, in jurul orasului Balta, ea a fost conceputa ca o baza de plecare pentru cucerirea si bolsevizarea Romaniei Mari. Cel putin asa reiese din declaratia la instalare a primului sau presedinte, evident rus, Grigori Ivanievici Borisov, incheiata cu pateticele cuvinte: “Traiasca Republica Sovietica Socialista Moldoveneasca, leaganul Romaniei Socialiste!”. Ea a fost utilizata in 1940, cand, in urma ultimatumurilor din 26 si 28 iunie URSS a rapit Romaniei teritoriul rasaritean (fosta “Basarabie”) si de nord-est (Herta si o parte din fosta “Bucovina”), in modul urmator: Herta, judetele de nord ale RomIniei (ale fostelor “Bucovina” si “Basarabia”) ca si Cetatea Alba si Ismail au fost incorporate Republicii Sovietice Socialiste inventata la 11/12 decembrie 1917 sub numele de Ucraina, restul teritoriului Romaniei de Est rapite fiind unificat (2 august 1940) cu zisa RSS Moldoveneasca, in scopul extinderii asupra sa, pentru mascarea raptului, a numelui de “Moldova”. Tot Ucrainei i-au fost atribuite teritoriile romanesti rapite ulterior: insulele Tataru Mare (7,5 km2), Dalerul Mare (3,4 km2) si Mic (2,5 km2), Maican (0,25 km2) la 24 octombrie 1940 si Insula Limba (5 km2) la 5 noiembrie 1940.
Iata de ce, in calitate de istoric, daca resping ca impropriu numele de “Basa- rabia” - inventie de la 1807 a serviciilor speciale tariste, servind scopului cotropirii partii de rasarit, dintre Prut si Nistru, a teritoriului Tarii Moldovei, resping in egala masura numele de “Moldova” atribuit teritoriului romanesc de la est de Prut. Pentru ca Modova istorica, adica statul medieval romanesc numit Tara Modovei, a disparut pentru totdeauna in istorie la 11 decembrie 1861, Stalin inventand, in teritoriile transnistrene, pe care aceasta nu le inchisese niciodata intre hotarele sale, o Moldova noua, “Socialista”, ca punct de plecare declarat al agresiunii impotriva Romaniei. Iar astazi, de aceasta inventie stalinista se agata cu disperare atat ultimii stalinisti, cat si “europenistii” din exterior si interior care incearca sa reinvie, in vederea federalizarii si spargerii unitatii RomIniei, amintirea defunctelor state sau provincii romanesti medievale (Basarabia, Moldova, Muntenia, Oltenia, Dobrogea, Banat, Crisana, Transilvania, Maramures, “Bucovina”... ) topite in trupul unic al Tarii care si-a afirmat dreptul de a pastra numele poporului sau, in perioada 1861-1918. Drept urmare, teritoriul romanesc de dincolo de Prut, integrat partial RomIniei in anii 1861-1878 (judetele Cahul, Ismail, Cetatea Alba) si total in anii 1918-1944, nu poate fi luat in considerare decat ca parte integranta a Romaniei si anume a Romaniei de Est. O Romanie intrata sub ocupatie o data cu Germania de Est dar care, spre deosebire de aceasta, inca suporta rigorile ocupatiei. O Romanie in care bastinasii inca se lupta pentru dreptul de a fi romani si dramaticele evenimente ale inceputului de an 2002, care i-au grupat pe patrioti in jurul lui Iurie Rosca, au demonstrat ca acolo se desfasoara, din pacate, ca si in Transnistria deceniului trecut, un conflict romano-roman. Adica un razboi intre romanii in care mai arde flacara vie a constiintei nationale si cei care, rusificati prin bolsevizare, au devenit adeptii unei identitati noi, fabricata de ocupant, aceea de “moldovean”. O noua infrangere, adica victoria uitarii si a strategiei ocupantului, dupa pierderea teritoriului dintre Nistru si Nipru, unde a biruit identitatea inventata a unei tari a “marginenilor” (ucrainenilor), ar insemna o noua repliere, definitiva de data aceasta, a romanitatii rasaritene, de la Nistru pe Prut si intoarcerea, sub numele de “Moldova”, a Romaniei de Est, din drumul spre Europa civilizata catre un Rasarit plasabil in continuare, in afara spatiului european si a timpului.
Abonați-vă la:
Postări (Atom)